Ioana Sandu – prezentare

        Adesea am afirmat ca traim mult prea putin sa ne consumam in lucruri minore…Recunosc ca eu nu am urmat aceasta regula a supravietuirii,am constatat cum anii trec si singura realitate neconditionata a vietii mele a fost MUZICA.

         Am plecat de la premii mari sau mai mici,in orase de provincie fara anvergura capitalei.Am invatat sa cant curat si cu suflet de la o doamna numita Beatrice Petre,profesoara mea de muzica din liceu.Aveam o impostatie formata partial de Marian Bugoi,cu multa muzica usoara inserata in anii mei cei fragezi.Doamna Beatrice Petre m-a tarat la canto clasic,unde eroic am urmat 2 ani,cantand in continuare muzica usoara,corala si folk.Domnul Cornel Irimia a lucrat inca 1 an cu mine canto muzica usoara,pana cand am ajuns in capitala,la maestrul Ionel Tudor.Am cantat in Song o scurta perioada,timp in care nu am renuntat la exercitiul cantarii live in restaurant,avand un repertoriu de aproape 1000 de piese,romanesti si internationale.

      Cunoscandu-l pe Francisc Reiter,am avut sansa de a avea primul album original romanesc- Despartirile,Electrecord 2010.

    Astept sa ma ascultati si sa va daruiesc sufletul in muzica mea!!

Sursa: Ioana Sandu

Ioana Sandu, o voce foarte frumoasa…care speram sa va incante si pe voi

Astazi, vom schimba putin stilul de publicare al articolelor, despre artistii nostri dragi..

Va vom prezenta intai cateva slide-uri si inregistrari video cu o voce foarte frumoasa..urmand ca in viitorul apropiat sa aflati mai multe despre artista numita IOANA SANDU.

Asadar va invitam sa ascultati cateva melodii interpretate de aceasta, melodii care ne dorim sa ajunga la sufletul vostru.

cover – Un ideal – Ioana Sandu

Inel- muzica Francisc Reiter/vers.si solista Ioana Sandu

„Piesa Doamnei Angela Similea, compozitor Ovidiu Komornyik, orchestratie si mixaj Francisc Reiter.

Cover-orchestratie Francisc Reiter,versurile Ioana Sandu.

Iubirea

Va invit sa ascultati o poezie nemuritoare, ”Romanta fara ecou” a unui mare poet roman, Ion Minulescu in interpretarea unei trupe romanesti nemuritoare: Mondial. O piesa care cred ca se potriveste cu atmosfera melancolica si romantica de toamna, cu versuri si linie melodica pline de sensibilitate.

Mondial

Mondial este o formație românească de muzică rock, înființată în 1966 la București. Se numără printre primele grupuri din țară care fac trecerea de la muzica beat la direcții mai elaborate ale rock-ului (psihedelic, hard rock, chiar progresiv într-o etapă mai târzie).

Mondial a existat până la finele șaptezecilor. De-a lungul anilor, schimbările de componență s-au produs foarte des, motiv pentru care a reconstitui cu exactitate istoria formației este o sarcină aproape imposibilă (materialele existente se contrazic nu de puține ori, foștii membri amintesc repere temporale greșite). De aceea, articolul de față nu poate garanta exactitatea sa cronologică (evenimentele prezentate riscă o marjă de eroare de maxim un an de zile). În schimb, corectitudinea factuală este asigurată în cea mai mare parte. Vom conveni de-a lungul articolului, să oferim titlurile operelor citate în grafia originară (de exemplu, Atît de fragedă, Departe sînt de tine).

Formația Mondial a traversat două etape distincte de creație, succesul fiind atins la puțin timp după înființare; după câțiva ani de succes răsunător în țară, când se editează un număr de discuri și în străinătate  (1967-1971), a urmat o perioadă de penumbră instalată treptat, din 1972 până în 1979, stilul diversificându-se către noi direcții, iar componența formației devenind tot mai instabilă. În memoria publicului au rămas cel mai bine întipărite piesele din prima perioadă: Romanță fără ecou (cunoscută și prin primul ei vers, „Iubire, bibelou de porțelan”), Primăvara, Atît de fragedă ș.a.

Debutul

Formația a fost înființată în 1966 de către basistul Filip Merca, originar din Tulcea (și poreclit „grecul” de colegii săi). Numele a fost tot alegerea sa; Merca a rămas singurul membru care nu a părăsit vreodată formația. Student al Politehnicii bucureștene, Merca a fost însoțit inițial de câțiva colegi care vor activa doar puțin timp în grup: Mihai Constantinescu (voce), Dan Panaitescu (chitară solo) și Horia Bădău (claviaturi). Alături de ei, în prima componență au mai figurat: Gabriel Drăgan (voce), Dragoș Vasiliu (chitară ritmică) și bateristul Florin Dumitru. Toți erau studenți ai Politehnicii, motiv pentru care au cântat la început în clubul „303”, aparținând de institut.

Primele schimbări de componență nu au întârziat să apară: chiar în 1966 sunt cooptați noi membri, studenți cu alte specializări. Mihai Constantinescu îl aduce pe „conservatoristul” Romeo Vanica (pian), interesat mai ales de compoziție. Constantinescu pleacă la scurt timp, iar în locul său vine Radu Stoica (tot voce), student la Institutul de arhitectură. Li se alătură mai târziu și Gabriel Litvin (chitară solo, student la Facultatea de construcții), în locul lăsat de Panaitescu.

Pornind de la cei doi soliști vocali, foarte diferiți ca orientare, s-au dezvoltat în primii ani două stiluri distincte: unul „liric, spre Bee Gees sau Moody Blues” (Romeo Vanica), interpretat vocal de Gabi Drăgan[3] și un altul, spre sonoritatea rock, susținut de Radu Stoica..

Primele înregistrări

Asupra direcțiilor muzicale amintite mai sus își va lăsa amprenta organistul Mircea Drăgan, fost membru al Sideral. În vara lui 1968, el propune colaborarea cu Mondial și este primit în formație. Experiența dobândită cu Sideral îl va pune în conducerea – muzicală și organizatorică, a  formației. O problemă riscantă de organizare, prezența a doi instrumentiști la claviaturi se rezolvă de la sine, niciunul nefiind interesat de afirmarea ca virtuoz. Astfel, Romeo Vanica s-a concentrat pe pian, acustic sau electric (deținea un model primitiv de pian electric de producție Doina, numit claviton,) iar Mircea Drăgan a rămas fidel orgii electrice. În plus, atât Drăgan, cât și Vanica, erau absolvenți ai Conservatorului bucureștean, interesați mai ales de partea de compoziție și aranjament orchestral.

În 1969, Florin Dumitru se transferă la formația Phoenix, rămasă fără baterist (Dorel Vintilă Zaharia plecase în armată tocmai când Phoenix au fost invitați în studio pentru a înregistra primul lor disc, numit convențional Vremuri. Prin urmare, Florin Dumitru a participat la înregistrări, motiv pentru care și figurează pe coperta albumului, alături de ceilalți membri.) În locul lui Florin Dumitru este cooptat Mihai (Mișu) Cernea (pe atunci, elev în clasa a XII-a).

Totuși, primul disc EP al formației (cuprinzând piesele Primăvara, Romanță fără ecou – cunoscută publicului și prin primul ei vers: „Iubire, bibelou de porțelan”, De va veni la tine vîntul și Atît de fragedă), lansat în același an, conține înregistrări în studio cu Florin Dumitru la tobe (ceea ce indică întârzieri din partea producției). Împreună cu Cernea, Mondial înregistrează noi succese, printre care: Departe sînt de tine, Pe harta Europei, ciclul Vîntul-Nopți de veghe-Vara.

Pentru câțiva ani, Mondial au avut obiceiul să-și aleagă ca punct de plecare pentru noi piese, versuri scrise de poeți români apreciați: Eminescu, Goga, Minulescu, Topârceanu. (Același „obicei” apare și la formația Sincron și la alți artiști români de după, între care: Sfinx, Acustic T 74, Nicu Alifantis, Stela Enache.)

În 1970, Mondial colaborează cu Gică Petrescu la realizarea unui disc EP pentru export, conținând preluări ale unor piese în limba engleză. Pe disc figurează, în aranjamente originale, piesele: If I Were a Rich Man (muzica de Jerry Bock, pe versurile lui Sheldon Harnick pentru musical-ul Scripcarul pe acoperiș), The Impossible Dream (interpretat de Jack Jones în 1966, dar ulterior cunoscut prin versiunea Peter O’Toole pentru filmul Omul din La Mancha, 1971), Buona Sera, What for (ultimele două sunt piese ale unor artiști obscuri, astfel încât discul Mondial le-a prelungit existența. Ele pot fi ascultate pe Internet, vezi mai jos).

Turneul în U.R.S.S.

Tot în 1970, Mondial efectuează un turneu de 45 de zile în URSS. Iată ce a povestit chitaristul Dragoș Vasiliu în 2006, într-un interviu acordat ziarului Jurnalul Național:

 „Se făcea mișto de noi, iar la spectacole eram prezentați astfel: «Mondial s-a întors dintr-un turneu triumfal atât din țară, cât și din Capitală». Dar am trăit niște momente de neuitat în turneul din URSS. La Teatrul Verde din Chișinău, care avea 7000 de locuri, veneau în fiecare seară câte 12000 de oameni. Nu mai voiau să iasă din teatru. Doar Miliția călare reușea să-i scoată afară din sală. După primul spectacol ne-au mutat la motelul «Struguraș», care se afla la 8 kilometri de Teatrul Verde. Autorităților le-a fost frică de reacția publicului. Moldovenii voiau să ne conducă, cu miile, pe străzi.”

Dragoș Vasiliu

Fiind prima formație rock românească care a concertat peste Prut, autoritățile locale s-au arătat mai mult decât vigilente, invocând faptul că s-a cântat „Deșteaptă-te, române!” în concert pentru a împiedica ajungerea formației la Moscova. În schimb, s-a cântat la Odessa, de unde membrii formației au fost evacuați imediat după încheierea concertului; orașul urma să intre în carantină de a doua zi, din pricina epidemiei de holeră.

La aniversarea a treizeci de ani de la turneul din 1970, parte din foștii componenți ai Mondial au vizitat, din nou, orașul Chișinău. Dragoș Vasiliu comentează în același interviu:

 „Am avut surpriza să întâlnesc un cuplu care fusese la acel spectacol memorabil din ’70. Cei doi și-au deschis și un bar, care se numește chiar «Mondial». La concertul nostru s-au cunoscut și tot acolo au luat împreună bătaie de la milițieni. După atâția ani, oamenii și-au adus aminte că noi am avut cel mai mare succes după Maria Lătărețu, care cântase la Chișinău înaintea noastră cu doi ani.”

Dragoș Vasiliu

Discul LP

După turneul sovietic, la finele lui 1970 pleacă din formație Radu Stoica, iar Vlad Gabrielescu ia locul lui Dragoș Vasiliu la chitară ritmică. Gabriel Litvin va pleca și el în 1971, întemeind F.F.N. (Formația fără nume).

Dincolo de instabilitatea componenței, popularitatea Mondial continuă să crească. Se înregistrează piesele: Codrul și Romanța inimii (ultima, compusă de Romeo Vanica). Un LP-ul eponim va fi lansat în 1971, cuprinzând cele mai bune înregistrări de la finele lui 1969 (cam în preajma venirii lui Mișu Cernea). Albumul se vinde atât de bine, încât intră în topul vânzărilor întocmit de The New Musical Express pentru Europa de Est. Alături de piesele deja amintite, discul cuprinde și compoziții „în forță”, mai apropiate de sonoritatea hard rock: Orbul (scris de Mihai Cernea) și Omule! (compoziția lui Vlad Gabrielescu). Având în vedere că înregistrări au fost trase în decursul a mai mult de un an, la momentul lansării lor, parte din membrii care se aud pe disc erau deja plecați.

Succesul de care s-a bucurat formația peste hotare după lansarea LP-ului a determinat apariția unui număr de piese în unele compilații străine. Este și cazul a două discuri editate în Germania de Est de către casa de discuri AMIGA, care constau în mare parte din piese preluate de pe discul stereo românesc Romanian Pop Music II:

  • Rumänische Gitarren (Chitare românești), dublu LP, 1971. Majoritatea pieselor aparțin Mondial și Sincron (cu Cornel Fugaru), pe lângă care mai figurează două piese semnate Margareta Pâslaru și una a Doinei Badea.
  • Mondial und das Electrecord-Orchester, LP, 1972. Din cele șapte piese ale discului, cinci sunt semnate Mondial, restul de două fiind prelucrări orchestrale după melodii populare românești.

„Remaniere masivă”

În perioada ianuarie-august 1972, formația efectuează un turneu în țară sub denumirea de Jam Grup Mondial, într-o formulă restrânsă, de doar patru membri (Gabriel Drăgan, Mircea Drăgan, Mișu Cernea și chitaristul Sorin Tudoran, venit în grup încă din 1971, în locul lui Vlad Gabrielescu. Filip Merca nu a participat în turneu). După acest moment are loc prima „remaniere masivă” (după cum a numit-o Romeo Vanica). Astfel, anul 1973 găsește formația în următoarea componență: Mihai Cernea (tobe), Nicolae (Nicu) Enache (clape), Filip Merca (bas) și Iuliu Merca (chitară și voce, în locul lui Sorin Tudoran). Plecat din trupă, Mircea Drăgan înființează formația Romanticii, percepută de mulți ca un al doilea Mondial.

Mihai Cernea părăsește și el formația în 1973 și se transferă la Sfinx; îl va înlocui Puiu Hațeganu. La orgă (mai târziu, și la sintetizator) evoluează Nicolae Enache, până spre 1976, când pleacă pentru a participa la alte proiecte (Roșu și negru, iar mai apoi, Sfinx). După plecarea lui Enache, formația îl va avea mai târziu ca membru pe Idu Barbu (claviaturi), unul dintre fondatorii Sfinx. În 1977 este cooptat Doru Tufiș (fost membru în Romanticii), la chitară și voce. Succesele formației sunt de proporții mai mici decât în perioada anterioară: Amicii mei, Patida-dam-dam, Sînt eu (compuse de Iuliu Merca, o prezență inconstantă în formație), Regina străzilor. Publicul dorea, însă, șlagărele din prima perioadă de creație a grupului (până în 1971), drept urmare, ele nu au încetat să fie cântate, într-o manieră tot mai apropiată de rock-ul progresiv, cu momente solistice de virtuozitate în concerte (Nicolae Enache, Cornel Liuba).

Destrămarea grupului

Deși un fapt prevăzut de cei mai mulți membri ai săi încă din 1975-6, formația Mondial se desființează abia în 1979, când Filip Merca (unicul membru fidel formației de-a lungul întregii sale istorii) renunță la orice activitate muzicală și pleacă în Statele Unite. Cu toate acestea, parte din membrii formației rămân activi în domeniu, fie în cadrul altor formații (Mihai Cernea la Sfinx, iar Iuliu Merca va înființa Semnal M în 1977), fie în calitate de compozitori (Romeo Vanica).

Reuniunea

În 1993 va fi lansată compilația Remember Mondial pe disc și casetă audio (apărută în 1998 și pe CD), ocazie pentru care o parte din materialele vechi ale formației vor fi remasterizate. Piesele apărute pe compilație sunt alese dintre cele de pe primul EP (vezi discografia) și de pe LP-ul Mondial (cu alte cuvinte, perioada de apogeu a formației, anii 1969-1971).

Gabriel Drăgan moare în 1995. În ciuda pierderii, formația se reunește din 1998, inițial cu ocazia primei ediții a Festivalul-Concurs National Studentesc de Pop-Rock „Iubire bibelou de porțelan”, apoi pentru diverse emisiuni televizate și ocazii. Noua componență este următoarea: Romeo Vanica, Mihai Cernea, Dragoș Vasiliu, Mircea Drăgan, Vlad Gabrielescu, Doru Tufiș, iar soliștii vocali sunt Claudiu Mirică (1998-2001) și Radu Ghencea (din 1998-prezent).

Aparatura și instrumentele muzicale

Atît de fragedă (1970), filmare la TVR, realizată de Carmen Dobrescu.

Subiect adesea invocat și astăzi, slaba calitate a aparaturii folosite de formațiile din Europa de Est constituie unul dintre motivele care fac improbabilă comparația cu înregistrările din Occident. Atât instrumentele muzicale (de multe ori, construite de mână în lipsa banilor sau a unei piețe de profil), cât și partea de amplificare și mixare au coborât calitatea tuturor discurilor românești ale vremii. Pentru interviul acordat Jurnalului Național, Dragoș Vasiliu a explicat:

„Romeo Vanica avea un claviton făcut de fabrica «Doina». Era, de fapt, un amplificator românesc cu difuzor bulgăresc. Avea 12 W și jumătate. Era o caricatură de pian electric. Nu era nici orgă, nici pian… Se cânta la microfoane de magnetofon! Instrumentele costau foarte scump. O leafă de inginer stagiar era de aproximativ 700 de lei, iar noi am dat pe un amplificator 14.500 de lei.”

Dragoș Vasiliu

Discografie

Album de studio

Discuri EP

Compilații

  • Romanian Pop Music II (1971, Electrecord EDE 0542) – cu alți muzicieni
  • Rumänische Gitarren (1971, Amiga 8.55.239) – cu alți muzicieni
  • Mondial und das Electrecord-Orchester (1972, Amiga 8.55.294) – cu alți muzicieni
  • Formații de muzică pop 1 (1975, Electrecord EDE 01071) – cu alți muzicieni
  • Remember Mondial (1993, Electrecord EDE 04197, STC 00863) – compilație proprie, pe disc și casetă audio
  • Remember Mondial (1998, Electrecord EDC 256) – varianta pe CD a albumului
  • Planetary Pebbles Vol. 3: Surfbeat Behind the Iron Curtain (1999, AIP 1063)

sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mondial

Direcția 5

Direcția 5 este o trupă din România care a luat ființă în anul 1991. Genurile muzicale abordate de-a lungul anilor sunt: rock alternativ, baladă rock, electronic-rock, pop-rock, instrumental, rar club-house (de ex. melodia „Unde ești”)…

Trupa a fost formată în 1991 de Marian Ionescu (chitară bass, pian, compozitor), Dragoș Bădoi (voce), Cătălin Onoiu (clape), Florin Ionescu (tobe, voce), Răzvan Mirică (chitară, voce), Vlaicu Giurgea (chitară).

La scurt timp după înființare, apare albumul de debut intitulat „La vulturul de mare cu peștele în ghiare”…

În 1992, vocalul Dragoș Bădoi este înlocuit pentru scurt timp de Cristian Roman (în prezent liderul trupei The Teachers Orchestra), urmat apoi de Toni Șeicărescu (actual Krypton), cu care lansează discul „Seducție”. Albumul de șapte piese este extraordinar de bine primit de către public piese ca Seducție, Bogdan Barosanu, Texaco, Street fighting boys, Scufița roșie, Vrăjitoarea, devenind hituri. În acest timp trupa strângea la concertele sale tot mai mulți fani. La finele anului 1993, mai precis pe data de 17 decembrie, Orchestra Direcția 5 cântă pe scena teatrului Ion Creangă într-un spectacol inedit pentru acele vremuri: baking vocals, interpretarea piesei IN DI ANKA la sitar, prezentă pe aceeiași piesă a lui Andre Ateka. Concertul s-a desfășurat cu casa închisă. Materialul audio a fost folosit de formație ulterior pentru editarea unui material LIVE intitulat IN DI ANKA live.

În 1994, se lansează albumul „Pantofi de lac” și ulterior, ei colaborează în paralel cu Loredana Groza pentru discul „Atitudine”. Lansarea albumului a avut loc în data de 8 aprilie 1994 la mazinul Muzica din București în prezența unui public numeros care la un moment dat a blocat traficul pe Calea Victoriei. În luna mai, cu sprijinul și bunăvoința postului de radio Contact și în special al Mariei Popescu (mulțumiri Maria!)- actuala soție a lui Iulian Vrabete de la Holograf, se pun bazele primului fan club oficial al unui artist sau al unei trupe din România. Întâlnirile membrilor aveau loc în fiecare sâmbătă în Parcul Herăstrău, la intrarea dinspre Arcul de Triumf.

În 1995, chitaristul Vlaicu Giurgea părăsește trupa, ca și Toni Șeicărescu, acesta din urma fiind înlocuit de Gabi Nicolau(Krypton). Trupa concertează la festivalul Cerbul de Aur în luna septembrie.

În 1996, apare o sciziune în trupă, Marian Ionescu fiind acuzat de Răzvan Mirică, Florin Ionescu și Cătălin Onoiu că urmărește doar interesele personale, aceștia considerându-se adevărata Direcție 5. Se pare că Loredana Groza a fost aceea care a făcut să se spargă trupa. Astfel, un an au activat 2 trupe cu numele de Direcția 5:

Direcția V, cu: Florin Ionescu (tobe, voce), Răzvan Mirică (chitară solo, voce, compozitor), Cătălin Onoiu (clape), Mircea Preda „Burete” (bass) și Răzvan Fodor (solist vocal). În anul 1997, în componența de mai sus se lansează albumul intitulat Der Genius. Albumul conține 7 în limba engleză piese compuse de Răzvan Mirică și Florin Ionescu. Atenție! Acesta este primul album editat de o formație rock din România în colaborare cu o filarmonică (George Enescu!) precum și în colaborare cu quartet de coarde!

Sătui de confuzia iscată de cele două formații cu denumire identică, Florin Ionescu (tobe, voce), Răzvan Mirică (chitară solo, voce, compozitor), Bobby Stoica (clape)- actual Voltaj, Mircea Preda „Burete” (bass) și Toni Șeicărescu (voce) – revenit după mai mulți ani din Olanda, încearcă lansarea unui nou proiect intitulat Noua Romă. Din nefericire proiectul nu se va materializa niciodată în forma unui album. Totuși într-o emisiune televizată a postului public de televiziune, trupa cântă două piese promițătoare: Strada mea și Liber.

Loredana & Direcția 5: Marian Ionescu (bass, keyboards, compozitor), Nicu Damalan (chitară solo, ex-Esperando, Krypton), Emanuel „Fisa” Gheorghe (clape, ex-Roșu și Negru, Voltaj ’88, ulterior Feedback, Camioane-n mulțime) și Marius Keseri (tobe, ex-Quartz, Voltaj, Vali Sterian & Compania de sunet, Metrock, Voltaj ’88)

Anii trec, Direcția V se desparte și în 1998 rămâne Direcția 5 cu Marian Ionescu, Nicu Damalan, Marius Keseri și Cristi Enache. În această formulă, vor scoate în 1999 albumul „Superstar”

Discografie

  • 1992 – La vulturul de mare cu peștele în ghiare
  • 1993 – „Seducție”
  • 1994 – „Pantofi de lac”
  • 1994 – „In Di Anka Live”
  • 1997 – „Der Genius” (Direcția V)
  • 1999 – „Altul mai bun” (maxi-single)
  • 1999 – „Superstar”
  • 2000 – „Cântece noi cu Direcția 5”
  • 2001 – „Ești stilul meu” (maxi-single)
  • 2001 – „Octombrie”
  • 2001 – „Direcția 5 Live”
  • 2002 – „Duete”
  • 2002 – „De 10 ani – Vol. 1”
  • 2002 – „De 10 ani – Vol. 2”
  • 2003 – „Cu nimeni nu te-aș înlocui” (DVD)
  • 2004 – „Promisiuni”
  • 2005 – „O zi de primăvară”
  • 2006 – „Satisfacție – Live”
  • 2006 – „Satisfacție – Live” (DVD)
  • 2006 – „Ambiental”
  • 2007 – „Impresii personale”
  • 2008 – „Ambiental cosmic”
  • 2008 – „Aniversare”
  • 2009 – „Emoție”
  • 2009 – „Live în studio”
  • 2010 – „Declarație de dragoste”
  • 2010 – „Romantic”

sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Direc%C8%9Bia_5

Iris

Iris este o formație de hard-rock din România, fondată în 1977, la București.

Din prima componență au făcut parte Nuțu Olteanu (chitară, vocal), Emil Lechințeanu (chitară bas) și Nelu Dumitrescu (baterie). Formația a trecut prin numeroase schimbări de formulă, cea mai reprezentativă fiind cea care a avut în componență cuplul de chitariști Nuțu Olteanu – Adrian Ilie, avându-l ca solist vocal pe Cristian Minculescu. La mijlocul anilor optzeci, după desprinderea mai multor dizidențe (Voltaj – 1982, Incognito – 1984), are loc cel mai spectaculos „transfer” din istoria rockului autohton, prin trecerea lui Nuțu Olteanu, Marti Popescu și Dan Bittman la Holograf.

Formula actuală (din 1986) a formației îi include pe Valter Popa (chitară), Ion „Nelu” Dumitrescu (baterie), Doru „Boro” Borobeică (bas), Cristian Minculescu (voce). Ca invitat permanent apare Relu Marin (clape).

Istoria formației Iris se întinde pe o perioadă de peste trei decenii, timp în care formația a trecut prin diverse transformări (plecarea și venirea altor membri), diverse perioade istorice, fără însă a renunța la principiile sale, la visele și speranțele de libertate, nedezamăgindu-și niciodată fanii.

Începuturile

În 1977 Nuțu Olteanu (chitară solo), Emil Lechințeanu (chitară bas) și Nelu Dumitrescu (baterie) fondează Iris, activând în underground la Clubul de la ora 7.

În același an, majoritatea membrilor grupului Phoenix părăsesc țara. Comunismul autoritar privea cu ostilitate acele manifestări muzicale care nu se încadrau în „linia partidului”. Cu toate acestea, tineri entuziaști nu abandonează corabia viselor și a speranței. Mircea Baniciu continuă să cânte piesele Phoenix și după plecarea lui Nicu Covaci, deși a fost, în nenumărate rînduri, anchetat de Securitate.

Urmează marele concert din vara lui 1977 de la Sala Polivalentă, unde au cântat: Sfinx, Roșu și Negru, Catena, Progresiv TM, F.F.N. (Formația Fără Nume). La acest concert au cântat și cei de la Iris, chiar dacă nu apăreau în afiș. Totuși cei 10.000 de spectatori sunt încântați de evoluția lor.

Perioada comunistă

Bun gasit! Ma numesc Adrian George Ilie si sint unul din fostii membrii IRIS. Va rog sa adaugati in articolul „ISTORIA FORMATIE IRIS” ca: piesele „Cine ma striga in noapte, Valuri, Pamintul il cuprind, Speranta, Calatorul, Lumini si Umbre, Fug cu timpul” imi apartin. Ati mentionat o parte din pise la ADRIAN ILIE (CHITARIST). Totodata faptul ca l-am adus pe Dan Bittman pe cind functionam in INCOGNITO, la IRIS. Pisele compuse de mine intre ’84 si 86 avindu-l solist pe Dan Bittman la IRIS au fost ” Albina, Zorile, Noi stam in calea norilor, Daruri omului nou, Pacea Florilor.” Deci va rog sa faceti aceste adaugiri. Ma puteti contacta la agstudio27@hotmail.com. Va multumesc pentru intelegere si colaborare. Cu mult respect: Adrian George Ilie

Date importante

  • 1977 – Nuțu Olteanu (chitară solo), Emil Lechințeanu (chitară bas) și Nelu Dumitrescu (baterie) fondează Iris.
  • 1978 – Prima apariție discografică, pe compilația Formații de muzică pop 3, cu piesa lui Emil Brando – „Corabia cu pânze”, avându-l ca vocalist pe Ioan Jecan. În această perioadă colaborează cu Sorin Chifiriuc (Domino, Sfinx).
  • 1980 – relansarea trupei în formula Adrian Ilie, Anton Hașiaș, Niki Dinescu, Cristian Minculescu
  • 1984 – Iris, primul album de heavy metal din România, considerat de mulți fani drept cel mai bun produs al formației
  • 1986 – stabilirea componenței actuale, prin venirea lui Valter Popa și a lui Doruleț Borobeică
  • 1987 – apare Iris II
  • 1988 – Apare Iris III – Nu te opri!. Anul 1988 a fost unul foarte agitat pentru formație. Grupul este suspendat, Iris fiind considerat la momentul respectiv un „adversar” periculos al regimului și totodată un exemplu negativ pentru tineretul României comuniste.
  • 1990 – Instrumentele formației sunt distruse într-un incendiu.
  • 1991 – Apare Iris IV.
  • 1993 – Apare Iris V, albumul considerat cel mai puternic influențat de genul heavy metal.
  • 1996 – Formația semnează un contract valabil pe șase ani cu Zone Records, una dintre clauze fiind producerea a cel puțin un album nou în fiecare an; primul rezultat al noii colaborări este discul Lună plină.
  • 1997 – În 17 octombrie are loc la Sala Polivalentă un concert aniversar, cu ocazia căruia sunt invitați cei mai mulți dintre foștii componenți.
  • 2000 – Este desfășurat proiectul Iris – Athenaeum, unde un număr de piese sunt reorchestrate prin colaborarea cu o orchestră filarmonică.
  • 2002 – Apariția albumului Mătase albă coincide cu jubileul Iris 25 de ani. Discul include colaborarea cu Mick Box și Bernie Shaw, membrii ai formației britanice Uriah Heep. (Este lansat cu această ocazie Lady in black, cu versurile cântate în două limbi, română și engleză.)
  • 2003 – Cvadruplul album I.R.I.S. 4Motion include proiecte solo ale celor patru membri, susținute și de un turneu național.
  • 2005 (decembrie) – apare Iris Maxima
  • 2007 – În iulie, formația cântă în deschiderea concertului Rolling Stones, iar pe 5 octombrie are loc sărbătorirea a 30 de ani de existență, printr-un concert extraordinar pe Aeroportul Băneasa, ocazie cu care se lansează un dublu compact disc, intitulat Cei ce vor fi.
  • 2007 (6 octombrie) – Membrii Iris sunt decorați cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler pentru promovarea rockului timp de treizeci de ani.
  • 2009 (8 octombrie) – Formația susține la Sala Polivalentă din București primul mare concert după operația de transplant de ficat suferită de Cristi Minculescu. Biletele s-au epuizat cu mult înainte de data concertului, în sală fiind prezenți peste 7000 de fani. Cu ocazia acestui spectacol a fost lansată și „Integrala Iris”, practic un boxset cuprinzând toată discografia trupei, în ambalaj nou și remasterizată.
  • 2010 (16 mai)- Iris concertează în deschiderea show-ului pe care AC/DC îl susține la București.

Discografie

  • Iris I(1984)
    Este albumul de debut al formației, lansat de casa de discuri unică, Electrecord. La momentul publicării lui, Cristi Minculescu sărbătorea patru ani de activitate cu Iris. Albumul poate fi considerat ca fiind o lucrare „disidentă”, pentru piesele Trenul fără naș (pe versuri de Adrian Păunescu – „Hei, hei, nașule,/Dă-te dumneata-ntr-o haltă jos!”) și Cei ce vor fi (semnatarul versurilor este poetul Mircea Dinescu, el însuși considerat la vremea respectivă disident).
  • Iris II (1987)
    Coperta discului, îndrăzneață pentru acele vremuri, îl prezintă pe chitaristul Angus Young (AC/DC) – grafică semnată de Alexandru Andrieș. Albumul cuprinde Strada ta, melodie de mare succes a formației. Pe album apare și piesa Lumea vrea pace, reprezentând un compromis pe care l-au urmat toate discurile românești de muzică rock în anii optzeci, după instalarea mișcării punk în vestul european.
  • Iris III – Nu te opri! (1988)
    Include cunoscuta piesă Floare de Iris, înregistrată din pricina temerilor că formația urma să fie interzisă, în condițiile în care erau primite tot mai multe avertizări de acest fel. Formația a fost, într-adevăr, suspendată pe termen nelimitat în urma unui concert la Miercurea Ciuc, dar în urma intervențiilor insistente ale unor apropiați ai formației, revenirea pe scenă se produce. În schimb, „Floare de Iris” devine un imn al formației. Programată ca ultimă piesă a discului, eponima Nu te opri! este o compoziție a pianistului Romeo Vanica (membru al formației Mondial în anii șaizeci).
  • Iris IV (1990)
    Disc înregistrat în decembrie 1989, de altfel primul album produs după revoluție.
  • Iris 1993 (1993)
    Albumul dispune de cel mai agresive versuri, comparativ cu discurile produse anterior de formație
  • The best of Iris (1993)
    Conținând piese de pe Iris I și Iris IV. Reprezintă ultimul material Iris produs de Electrecord.
  • Lună Plină (1996)
    Marchează începutul unei noi perioade pentru formație, fiind și primul disc produs de către Zone Records. Este lansat pe 13 decembrie 1996 la Sala Polivalentă, ocazie cu care soprana Felicia Filip își face prima dată apariția alături de formație, cântând împreună piesa Baby.
  • Iris 20 de ani (1997)
    Album live înregistrat la Sala Polivalentă în data de 17 octombrie 1997.
  • Mirage (1998)
    Discul este recompensat cu premiul pentru cel mai bun album rock al anului. Producția este una elaborată, aducând sonorități noi pentru formație. Versurile pun în discuție problematica degradării societății.
  • Casino (1999, maxi-single)
    Include versiuni cover dupa formații precum: Led Zeppelin, Bad Company, Thin Lizzy.
  • Iris 2000 (1999)
    Pe disc apare, între altele, o variantă reorchestrată a piesei Strada ta.
  • Athenaeum (2000)
    Colecție de piese de la concertul live cu același nume, care a avut loc la Sala Palatului. Pe lângă membrii formației, în concert au mai participat: Felicia Filip, Johnny Răducanu, Florentin Milcoff, Adrian Pintea ș.a. Concertul se lansează pe dublu CD dar și, pe DVD (în 2001), fiind primul material discografic în România lansat pe acest suport.
  • Da, da eu știu (2002)
    Un disc care pregătește viitorul album, Mătase albă. Pe lângă piesa eponimă, figurează aici și Lumina zilei și câteva piese live, înregistrate într-un concert susținut la Brașov în 1997 („Nu vor (să meargă pe sârmă), Nelu-minat (solo de baterie), Pe ape și Floare de Iris).
  • Mătase Albă (2002)
    Lansarea albumului s-a desfășurat la 27 septembrie, pe Aeroportul Băneasa, în cadrul concertului aniversar „Iris – 25 de ani”. Recitalul este susținut alături de formația britanică Uriah Heep.
  • I.R.I.S. 4MOTION (2003)
    Reprezintă un box-set de patru CD-uri. Fiecare inițială este atribuită unui membru, în următoarea ordine: Boro:I-novator, Valter:R-ealist, Nelu:I-nvingător, Cristi:S-entimental. Cu prilejul acestui proiect, formația bifează încă o premieră în industria muzicală românească, anume primul album cvadruplu.
  • Iris Maxima (2005)
    Este lansat pe 10 decembrie la Sala Polivalentă.
  • Cei Ce Vor Fi (2007)
    Discul este lansat pe 5 octombrie la Aeroportul Băneasa, în cadrul concertului aniversar „Iris – 30 de ani”. Se editează un dublu CD care cuprinde colaborări cu nume precum: Felicia Filip, Maia Morgenstern, Nicu Covaci, Adrian „Artan” Pleșca, Tudor Chirilă, Mihai „Mike” Godoroja, Adrian Despot, Vlad Miriță, Florin Chilian, corul „Accustic”, Nuțu Olteanu, Abis, Voodoo, Cezar Popescu și Adrian Pintea.

Sursa:

Pasărea Colibri

Pasărea Colibri este un supergrup folk din România, format în 1992 la Râmnicu Vâlcea.Trupa a suferit o destramare in anul 2002,urmand sa revina pe scena in anul 2009.

Membri fondatori: Mircea Baniciu – chitară, voce; Mircea Vintilă – chitară, voce; Florian Pittiș – voce, prezentator; Vlady Cnejevici – keyboards.

Grupul s-a format la un festival unde Baniciu și Vintilă, doi dintre cei mai respectati cantautori folk din România, cântau împreună. Prezentatorul Pittiș a rămas pe scenă după ce i-a introdus pe cei doi, în culise cooptându-l si pe clăparul Cnejevici, care se afla acolo cu trupa Compact.

Trupa a devenit serioasă odată cu plecare din Phoenix a lui Baniciu, Pasarea Colibri fiind văzută ca o concurență directă pentru Nicu Covaci și Phoenix.

Dupa retragerea lui Florian Pittiș, director al radio3net.ro, au mai trecut prin grup Marius Bațu și Radu Gheorghe.

Discografie

 Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Pas%C4%83rea_Colibri_(grup)

Biografie Tudor Gheorghe

Tudor Gheorghe este un cântăreţ, compozitor şi actor român, născut la 1 august 1945, în comuna Podari, judeţul Dolj, dintr-o familie de ţărani. Copilaria, dar mai ales adolescenţa, i-au fost dificile. Tatăl, cântareţ la biserică, a fost arestat şi deţinut politic la Aiud.

În perioada comunistă, Tudor Gheorghe a întâmpinat foarte multe oprelişti din partea regimului comunist, fiindu-i interzis să concerteze un deceniu, până la Revoluţia română din 1989. Artistului i-au fost cenzurate spectacolele, iar în anul 1979, i-a fost interzis să concerteze imediat după premiera spectacolului “Pe-un franc poet”. După revoluţia din decembrie 1989, Tudor Gheorghe a revenit în forţă.

În 1966 a fost angajat la Teatrul Naţional din Craiova, devenind, la 21 de ani, unul dintre cei mai tineri actori din ţară. După rolurile jucate în studenţie, a debutat pe scena Naţionalului craiovean în rolul Paznicul tânăr din „Cocoşul negru”, de Victor Eftimiu. Până la adevărata afirmare, ce a urmat peste câţiva ani, a continuat să joace roluri de comedie sau dramă alături de mari actori craioveni ai timpului, în piese ca „Visul unei nopţi de iarnă” de Tudor Muşatescu, „D-ale carnavalului” de I. L. Caragiale sau „Doamna nevăzută” de Pedro Calderón de la Barca.

În perioada 1970-1980 şi 1980-1990 a jucat în creaţii de mare profunzime artistică, cum ar fi „Mitică Popescu” de Camil Petrescu, „Filfizonul pedepsit” de John Vanbrugh, „Unchiul Vanea” de Anton Cehov sau în „Piticul din grădina de vară”, de Dumitru Radu Popescu.

În 1969, după trei ani de studiu asiduu, a ieşit la rampă cu primul său recital, „Menestrel la curţile dorului””, cu poezia poeţilor Lucian Blaga, Tudor Arghezi şi Ion Barbu. [2] După alţi doi ani de studii aprofundate, făcute la Institul de folclor din Bucureşti a urmat al doilea recital – „Şapte balade”. Din 1969, anul primului recital şi până în 1996, Tudor Gheorghe a realizat nu mai puţin de 22 spectacole de muzică şi poezie.

Succesul, cariera si evoluţia lui Tudor Gheorghe pot părea „venite de la sine”, dar în spatele uriaşului succes se găsesc ani de munca înverşunată, de studiu intens şi de multe oprelişti şi nevoi. Având nenumărate probleme cu organele de represiune din perioada comunistă, lui Tudor Gheorghe i s-a interzis apariţia în public pentru aproape zece ani, până la Revoluţia din 1989. I-au fost cenzurate, totodată, spectacolele, represiunea culminând în anul 1979, când spectacolul „Pe-un franc poet”, pe versuri de Ion Luca Caragiale, a fost oprit imediat după premieră.

În 1992 Tudor Gheorghe a avut primul spectacol după revoluţie, numit „Cântece cu gura închisă”. A revenit pe scenă în 1998, şi din 1999 a început seria de spectacole „Anotimpurile poeziei româneşti” în colaborare cu dirijorul Marius Leonard Hristescu.[3]

În 2006, între 29 mai şi 4 iunie, Tudor Gheorghe a susţinut la Sala Palatului o serie maraton de concerte, intitulată „Săptămâna risipitorului de frumuseţi”. Seria a fost compusă din 7 concerte:

  • Primăvara simfonic – 29 mai
  • Toamna simfonic – 30 mai
  • Petrecerea cu taraf – 31 mai
  • Diligenţa cu păpuşi – 1 iunie
  • În căutarea dorului pierdut – 2 iunie
  • Iarna simfonic – 3 iunie
  • Vara simfonic – 4 iunie[4] [5]

În noiembrie 2006 artistul a început prezentat în premieră spectacolul „Calvarul unei inime pribegi”, cu cântece din anii 1930,, cântate de artişti precum Cristian Vasile şi Jean Moscopol. Pe lângă cântecele epocii în spectacol sunt citite şi câteva anunţuri din ziarele din acea perioadă, cu scopul de a recrea mai complet imaginea acelor ani. În 2007 a fost lansat şi albumul cu acest spectacol.

În noiembrie 2007 în spectacolul „Parfumul nebunelor dorinţi” se continuă prezentarea muzicii anilor 1930, începută în „Calvarul unei inime pribegi”.

La margine de imperii” este alt spectacol al lui Tudor Gheorghe, desfăşurat în martie-aprilie 2008. Spectacolul este dedicat singurei regiuni din această ţară care a fost sub mai multe imperii. Muzica este mai puţin cunoscută, culeasă şi prelucrată dintr-o carte apărută doar în limba germană. „Rumanische Volkslieder aus der Bukowina” de Matthias Friedwagner, apărută în 1938 conţine 530 de partituri muzicale şi versuri culese din Bucovina, între anii 1902-1916, la iniţiativa Ministerului Culturii, din Viena.

Anul 2008 îl readuce pe îndrăgitul artist într-o piesă de teatru după aproape zece ani de la ultima apariţie[6]. Tudor Gheorghe apare în musicalul Omul din La Mancha, la numai câteva zile de la premiera altui spectacol – „Taina cuvintelor”. Omul din La Mancha este un musical dupa cartea lui Dale Wasserman, care, la rândul său, îşi inspiră povestea după romanul de secol XVII al lui Miguel de Cervantes – „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha”.

Astăzi Tudor Gheorghe îşi continuă cariera începută în 1966, susţinând în continuare recitaluri în ţară şi străinătate şi interpretând roluri pe scena Naţionalului craiovean.

 Sursa: wikipedia

Tudor Gheorghe- Adio, doamnă!

„E tristă toamnă şi e frig şi-afară plouă, din sufletu-mi cad picături de caldă rouă…”; în ton cu vremea, una dintre cele mai frumoase melodii ale marelui, marelui, marelui artist şi om Tudor Gheorghe. Bucuraţi-vă de vocea maestrului!

E trista toamna si e trist afara ploua
Din ochii mei din picaturi de calda roua
As vrea o clipa doar la ochii tai de foc sa ma-ncalzesc
Dorul dintr-însii sa-mi poftesc

În sufletu-mi se frâng dureri nebanuite
Si se aprind aceleasi vesnice ispite
Si se rasfrâng in simfonii de lacrimi fara de popas
Cântecul durerii fara glas

Adio doamna
În sufletu-mi de-atâta plâns îndoliat
Acum e toamna
Adio doamna
Voi rataci de-acum de dor înfrigurat
În trista toamna

O, vis pierdut
Roman trecut
Al vietii drum
Ce trist e-acum

Adio doamna
În sufletu-mi drapelul negru s-a lasat
Acum e toamna

Adio doamna
În sufletu-mi de-atâta plâns îndoliat
Acum e toamna
Adio doamna
Voi rataci de-acum de dor înfrigurat
În trista toamna.

Phoenix

Phoenix, cunoscută în Occident ca Transsylvania-Phoenix, este o formație românească de muzică rock, înființată în 1962, la Timișoara.

Phoenix a fost deschizătoare de drumuri în muzica adresată publicului larg în România celei de a doua jumătăți a secolului XX. Membrii formației au abordat numeroase subgenuri ale rock-ului; traseul stilistic al formației a pornit de la muzică beat, evoluând spre rock psihedelic și de aici către hard rock, cu un număr de experimente de rock progresiv. În anii 1970, efectele schimbărilor politice din țară asupra vieții culturale au adus la destrămarea multor formații de gen. Între cele care au continuat prin adoptarea unui stil nou, Phoenix a avut una dintre cele mai neașteptate evoluții, dând naștere subgenului rock numit etno rock (inspirat din folclorul românesc autentic, comparabil cu celtic rock-ul inițiat de formația irlandeză Horslips cam în aceeași perioadă).

Perioada beat (1962-1970)

Formația este una dintre primele de muzică rock din România (alături de Uranus, Cometele și alte câteva), numite în epocă „formații de chitare electrice”. Ca în cazul altor grupuri apărute în acei primi ani, modelul urmat a fost cel propus de formația britanică The Shadows, care îl acompaniază pe cântărețul Cliff Richard în filmul „Tinerii” (The Young Ones, 1961). Titulatura inițială a fost „Sfinții”, schimbată în „Phoenix” la propunerea chitaristului Claudiu Rotaru pentru a evita conflicte cu autoritățile vremii.

Anul înființării Phoenix este 1961, grupul făcându-și debutul un an mai târziu. Primii ani au fost mai curând o fază de experimentare a noului gen muzical (în plină dezvoltare și în Vest), practicile formațiilor din invazia britanică (The Beatles, The Rolling Stones) fiind inițial imitate. Aportul componistic al muzicienilor Phoenix este redus, repertoriul fiind majoritar alcătuit din versiuni cover ale unor piese scrise de formațiile vestice amintite.

Perioada blues. Țiganiada (1970-1971)

Imediat după plecarea lui Moni în S.U.A., formația Phoenix a fost interzisă pe plan local pentru mai bine de un an. ARIA nu mai avea voie să facă turnee cu ei, iar la Radio și la Televiziune nu s-au mai difuzat înregistrările avându-i ca protagoniști. Claudiu Rotaru se retrăsese din formație, astfel încât din vechea componență mai rămăseseră doar Nicu Covaci, Dorel Vintilă, Bela Kamocsa și Günther Reininger.

Urmează o scurtă perioadă în care formația cântă mai multe piese blues-rock, în majoritate compoziții de-ale lui Günther Reininger, cu text în limba engleză. Acesta era solist vocal, cântând totodată și la pian. Formația dădea reprezentații în fiecare sâmbătă seara, la clubul PM6. Cu un repertoriu asemănător s-au prezentat și la Festivalul Studențesc din 1970, organizat la Sala Palatului din București, dar impresia lăsată nu a fost extraordinară. De asemenea, au participat și la un concert de binefacere, ținut pentru sprijinirea victimelor inundațiilor din mai 1970.

O altă experiență notabilă din această perioadă a fost realizarea unui concert la Casa de Cultură a Studenților din Timișoara, în care secțiunea ritmică a fost susținută de către doi toboșari: Dorel Vintilă și Eugen Gondi, la ora aceea un toboșar de jazz virtuoz, recunoscut în țară. Primul a preluat metrica și fluxul pieselor, în timp ce al doilea a realizat break-urile și percuția.

În vara anului 1970, formația a susținut recitaluri la hotelul „Europa” din Eforie Nord, în toamnă survenind noi schimbări în componența formației. Pleacă Bela Kamocsa, fiind înlocuit de către liderul formației cu Zoltan Kovacs (ex-„Clasicii”). În noiembrie-decembrie este cooptat în formație și Mircea Baniciu. Împreună încep repetiții cu piese din repertoriul formației.

În același timp, în decembrie 1970, Victor Cârcu reușește să îi convingă pe membrii formației să participe la realizarea piesei de teatru „Țiganiada”, a lui Ioan Budai-Deleanu. Fiecare primise un rol, inclusiv textierii și oamenii apropiați formației, unii trebuind să și cânte la un moment dat.

Turneul care a urmat, în decembrie 1970 – ianuarie 1971 a fost încununat de un real succes. Mulți dintre spectatori, neînțelegând faptul că membrii formației participau doar în piesă, au făcut presiuni pentru a obține un minirecital Phoenix la sfârșitul piesei, ceea ce s-a și întâmplat.

Ulterior acestui turneu teatral a fost cooptat Liviu Butoi, care cânta la flaut și la oboi. Au fost susținute o serie de concerte cu ARIA. Din această perioadă datează melodiile „Dorința”, „Amintește-ți”, „Niciodată” și probabil și „Te întreb pe tine, soare…”. De asemenea compun noi piese cu filon folcloric, încercând să-și creeze un stil specific.

Participă la cea de-a doua ediție a Festivalului „Club A”, în mai 1971. Cu mai multe piese de folclor arhaic, aproape toți membrii obțin premii individuale pe instrumente.

Vara anului 1971 aduce plecarea lui Zoly Kovacs și a lui Dorel Vintilă, în locul cărora au fost cooptați Josef Kappl (ex-„Clasic XX”) și respectiv Cornel Liuba („Țulă”), un fost elev de-al lui Pilu Ștefanovici.

Directivele lui Nicolae Ceaușescu, exprimate în iulie 1971, într-o conferință de la Mamaia, privind creația artistică din România, pun în impas multe formații cu repertoriu occidental, nu însă și pe liderul Nicolae Covaci, care se hotărăște să o apuce pe un nou drum.

Perioada etno-rock (1971-1977)

În noaptea de 1 spre 2 iunie 1977, camionul cu formația ascunsă în boxe părăsește țara prin vama de la Porțile de Fier. După mai multe ore de stat în vamă, în timpul cărora camionul este percheziționat de către grăniceri, Nicu Covaci, care emigrase legal în Olanda cu un an înainte, reușește să-i scoată clandestin din România, trecând în Iugoslavia. După cum povestește liderul formației, vigilența grănicerilor vecini a fost adormită cu pachete de bani și discuri cu muzică.

Perioada din Germania (1977-1989)

După plecarea băieților din țară, conform spuselor lui Dan Chișu, se credea că au fost eliminați în secret de către Securitate. Mircea Baniciu a fost chestionat o vreme de Securitate. Ușurarea a venit în momentul în care la Radio Europa Liberă s-a anunțat faptul că membrii formației au ajuns cu bine în Germania Federală.

Pentru formație începe o perioadă grea, plină de lipsuri și privațiuni, dar și de creații muzicale. După ce s-au terminat banii strânși de Nicolae Covaci între timp, fiecare a încercat să se descurce cum a putut, prestând diferite munci, sau plecând pe la diverse formații. Perioada scurtă, de circa un an, în care au avut concerte împreună, rare și prost plătite, a fost marcată de revenirea lui Moni Bordeianu din Statele Unite ale Americii, care a preluat rolul de solist vocal.

În această perioadă s-a încercat cântarea în limba română, mai apoi cu text englezesc, a pieselor de rezistență din țară. Au apărut „Winter”, „Music and Muzak”, „Rock and Roll Bird”, „Wedding”, „Gipsy Story”. Krauser și Kappl încep să creeze primele piese cu sunet vestic („Alaska”, „Get Around”, „Brontozaur dat cu aur” etc.) disociindu-se astfel de viziunea de atunci a liderului Covaci, care dorea o continuare a liniei din țară. „Recunosc că am fost un prost. Ei îmi spuneau că trebuie să cântăm altceva și în engleză. Eu, în patriotismul meu nătâng, țineam morțiș s-o facem în românește, fără a schimba stilul. Azi, le dau dreptate.” Încep astfel disputele stilistice dintre Covaci și restul membrilor formației. Inițial s-a dorit scoaterea unui LP intitulat „Zgâriați-vă pe ochi”, care cuprindea piesele „Alaska”, „Zicala dobei”, „Wedding”, „Winter”, „Sunset” și altele. Producătorii caselor de discuri se arătau plăcut impresionați de piesele prezentate, însă replicau că ei nu sunt instituții de cultură, ci de făcut bani. Propunerile acestora de a crea noi compoziții în stilul hit parade s-au lovit de refuzul categoric al liderului Nicolae Covaci. Din materialul inițial a mai rămas în discuție doar piesa „Winter”. Formația urma să întregistreze o nouă variantă a ei, urmând a fi editat un single. Evenimentele ulterioare nu au mai permis acestui proiect să capete viață.

În timpul unei dispute creative serioase, la finalul unei perioade în care membrii formației aveau nervii întinși la maxim, Nicolae Covaci utilizează argumente dintre cele mai solide împotriva celor formulate de Josef Kappl. Drept rezultat, formația se desparte. Mircea Baniciu declara într-un interviu că și renunțarea la Moni Bordeianu — care nu mai putea face față în studio — a fost una din cauzele care a dus la destrămare. De asemenea, aprecia că Erlend Krauser era o fire dificilă. Ulterior, Kappl, Krauser și Lipan formează o nouă trupă, Madhouse, cu care reușesc să scoată un disc, în 1979, primit însă cu rezerve de către public.

În 1980 Madhouse se desparte la rându-i, J. Kappl și E. Krauser plecând la formația „Lake”, iar Ovidiu Lipan revenind la Phoenix. Potrivit lui Mani Neumann, și Josef Kappl a avut inițial intenția de a reveni în Phoenix.

Între timp, Covaci reușește să îl coopteze în formație pe Mani Neumann alături de alți violoniști. Este creată o trupă de rock „rea și agresivă”, compusă din șase oameni (două viori electrice, violoncel electric, chitară bas, chitară electrică și baterie), care susține concerte o vreme, cu mult succes la public, fiind un concept nou pe acele timpuri. Deși Nicolae Covaci era singurul român din formație, după un an cu 8-14 ore de repetiții zilnic, fiecare membru al formației știa să cânte piesele consacrate, în limba română, fără accent. De acest lucru, liderul formației s-a arătat foarte mândru.

În 1980, Nicolae Covaci, alături de noua formație, pune bazele unei opere rock, intitulată „Empire of Vampires”. Din aceasta făceau parte și piesa titulară și „Running”, apărute ceva mai târziu pe discuri. Covaci dorea nu atât respectarea adevărului istoric, ci mai ales urmărirea și punctarea motivațiilor psihologice pe care le-a avut Vlad Țepeș în acțiunile sale.

În același an, formația participă la Festivalul de Muzică Pop al Debutanților, organizat în Würzburg, și primește premiul „Deutsche Phonoacademie”, apărând cu piesa „Stars Dance” pe compilația live „Folk, Lied, Song – Nachwuchs Festival ’80”. În 1981 este scos primul disc occidental al formației, aflată deja sub numele de „Transsylvania Phoenix”, pentru a nu fi confundată cu o formație similară. Este intitulat „Transsylvania” și înregistrat în formula N. Covaci (chitări, voce), Mani Neumann (vioară, voce), Tom Buggie (chitară bas), Ovidiu Lipan (baterie), Sabin Dumbrăveanu (violoncel) și Ivan Kopilović (voce). Discul este bine primit, însă după epuizarea primelor 5.000 de exemplare, în numai câteva zile de la lansare, „Belaphon” a refuzat să mai scoată și o a doua ediție. Producătorii au replicat că nu sunt dispuși să deschidă o nouă piață pentru asemenea gen de muzică. Lipsită de sprijin consistent și având astfel de piedici în față, formația se desparte iar, pentru o perioadă mai lungă.

Ovidiu Lipan se implică în diverse proiecte. Cântă în și alături de Eruption, Gilbert Bécaud, Ginger Baker (fost în formația Cream), Herman Rarebell (Scorpions), Rated X.

Josef Kappl rămâne basist în formația Lake până în 1986, continuând totodată o serie de proiecte personale, alături de Heinz Rudolf Kunze (1981-1994), iar mai apoi și de Tudor (Toscho) Todorović cu care a scos două discuri de blues („Serious Fun” în 1996 și „Back by Popular Demand” în 1999).

Erlend Krauser a cântat cu Roter Mund, după care, din 1985, a înregistrat șase LP-uri solo (începând cu „Ambrosia”). „Flight of the Phoenix”, lansat în 1991, a ajuns pe locul 20 în „Top New Age” al revistei americane „Billboard”. Între timp a devenit profesor de chitară și a mai avut o serie de alte colaborări muzicale cu Goombay Dance Band, Taco și James Last. Colaborările cu Phoenix au fost sporadice, fiind legate mai mult de proiectele lucrate împreună cu liderul Nicolae Covaci: în 1986 și 1987 operele de la teatrul din Osnabrück, iar în 2000 albumul „În umbra marelui U.R.S.S.”.

Mircea Baniciu, rămas în țară, scoate câteva discuri folk („Mircea Baniciu” – 1980, „Tristeți provinciale” – 1981, „Ploaia” – 1984, „Secunda 1” – 1989, „Secunda 2” – 1992) apreciate de public. În concerte cântă totodată și hiturile mai vechi (Andri Popa, Mugur de fluier, Mica Țiganiadă etc.), păstrând vie astfel legenda Phoenix în rândul noilor generații din România.

Günther Reininger emigrează și el în Germania Federală, la începutul anilor ’80, întemeindu-și o familie. Cu toate că și-a înființat un studio bine echipat, cu posibilitatea înregistrării pe 16 canale, dotat cu toate efectele posibile, și având 6 – 8 claviaturi de ultimă oră, muzica a rămas pentru el un hobby. S-a apucat de pictură și și-a dedicat timpul cu precădere familiei sale.

Mani Neumann, împreună cu Ulli Brand, pe care îl întâlnise din 1979, și cu basistul Ecke Volk, înființează în 1982 Trio Farfarello, „pur și simplu pentru că vechiul Düsseldorf avea nevoie de trio-ul său, care să facă muzică la un nivel superior” . Mani va păstra strânse legături cu Nicolae Covaci de-a lungul acestei perioade, având să declare mai târziu: „Farfarello a avut mare succes la vremea respectivă, dar ei au fost, bineînțeles, influențați de muzica grupului Phoenix”.

Nicu Covaci – absolvent al Facultății de Arte Plastice din Timișoara – se reapucă de pictură și sculptură. Predă arta plastică în Osnabrück și creează o serie de tablouri, cel mai cunoscut fiind giganticul „Gladiator 2000” (1986), expus în exteriorul sălii de sport din același oraș. Având dimensiuni imense (45 × 6 metri) este realizată printr-o tehnică specială, cu vopsele care intră în pânză, ceea ce face ca pictura să reziste foarte mult timp. Printre altele, la cererea primăriei din Osnabrück, creează o statuie a zeiței fertilității („Fruchtbarkeitskönigin”), având forme rubiconde. După ce au văzut lucrarea, membrele unei organizații de femei au protestat vehement, acuzându-l pe Covaci că zeița are capul prea mic și că „asta e semn de prostie”. Totodată, în opinia lor, sculptorul sugera prin acea statuie că femeia e o mașină de făcut copii. Drept urmare, statuia i-a fost confiscată lui Nicolae Covaci, el nemairămânând decât cu fotografiile. Chiar și astăzi, în Osnabrück sunt expuse, în interior sau în exterior, lucrări de-ale sale. Tot în această perioadă creațiile lui Covaci participă la o serie de expoziții. Este vremea bandelor de motocicliști și a primului „Jaguar” pe care și l-a luat Nicolae Covaci…

Proiectele muzicale ale liderului Phoenix sunt sporadice, în 1983 cântând în duet cu Dzidek Marcinkiewicz. În 1986 este solicitat de primăria din Osnabrück pentru a pune în scenă opera „Evita” (Andrew Lloyd Weber), împreună cu Erlend Krauser, iar un an mai târziu pentru opera „Jesus Christ Superstar” (Andrew Lloyd Weber, Tim Rice), ambele încununate cu un mare succes, încasările teatrului din Osnabrück sporind de aproximativ 5 ori.

În 1987 Nicolae Covaci și Josef Kappl reîncep colaborarea. Este scos un single, „Ballade For You/The Lark”, conținând două prelucrări ale unor celebre compoziții românești („Balada pentru vioară” din 1880 a lui Ciprian Porumbescu și „Ciocârlia”, melodie populară). Producătorul discului este Josef Kappl, care nu apare însă creditat pe copertă ca făcând parte din formație. Cu toate acestea, în această perioadă au compus împreună o serie de piese și demouri în limba engleză („Bounty Man” etc.) și au cizelat piesele operei „Empire of Vampires”.

În același an, pe compilația „NDR – HörFest 87” apar două melodii ale formației: „Empire of Vampires” și „Die Lerche” (alias „The Lark”).

Anul următor, 1988, aduce două materiale din partea formației Transsylvania Phoenix, care de această dată îl include și pe basistul Josef Kappl (totodată și producător). Acesta se va ocupa de chitară bas, claviaturi și percuție sintetizată. „Tuareg/Mr. G’s Promises” conține două piese cu bătaie lungă înspre Moscova și U.R.S.S., unul dintre motivele pentru care titlul lor original („Afganistan”, respectiv „Perestroika”) a fost schimbat la editare. Acest disc a fost urmat de un maxi-single, intitulat doar „Tuareg”, având patru piese („Tuareg”, „Tuareg extended version”, „Mr. G’s Promises”, și „The Lark”).

Spre sfârșitul anului, vechea formație se reunește, o dată cu revenirea lui Ovidiu Lipan și a lui Mani Neumann. Sunt susținute câteva concerte în Germania Federală, continuate și în anul următor.

Din 1989 datează o înregistrare făcută de Mircea Florian la o întâlnire în trei, la care au participat și Nicu Covaci și Nicu Vladimir. Au fost imortalizate piese în stadiul de proiect, printre care „Iovano” (apărută pe disc abia în 1999) și [Măicuța], încă neînregistrată.

Pe 20 decembrie 1989 are loc un concert în „Hyde Park” din Osnabrück, în timpul căruia membrii formației sunt anunțați despre Revoluția începută în România. Membrii Phoenix izbucnesc în lacrimi de bucurie pe scenă și dedică acel concert evenimentelor din țară. Materialul înregistrat în timpul acelui concert va fi utilizat mai apoi în 1990, pentru a produce un nou album.

Revenirea. Anii ’90

În primele zile ale lui ianuarie 1990 Nicu Covaci se reîntoarce cu trenul în România, reușind să apară în prima ediție de după Revoluție a emisiunii „Meridianele cântecului”, prezentată de Octavian Ursulescu la TVRL. În cursul anului, i se vor lua mai multe interviuri, uneori împreună cu Mircea Baniciu. În acestea, liderul formației dezvăluie pentru prima dată în mod public câteva din simbolurile ascunse de textierii formației în piesele perioadei 1967 – 1976. Tot în ianuarie se reîntoarce și Ovidiu Lipan, aducând 24 t de ajutoare pentru municipiul Iași. În aceeași lună, Moni Bordeianu și Erlend Krauser — foști membri ai formației — înregistrează „Păsări albe”, o piesă dedicată Revoluției și românilor ce au participat la înfăptuirea acesteia.

În luna mai are loc prima întâlnire a lui Nicolae Covaci cu publicul român, după o absență de 13 ani, la festivalul de la „Palatul Copiilor” din București, unde, împreună doar cu Mircea Baniciu și cu Mani Neumann, cântă câteva piese vechi cunoscute. Tot publicul (6 – 7.000 de oameni), printre care cei mai multi erau născuți după plecarea clandestină în Germania a formației, demonstrează că știu toate textele, silabă cu silabă. Acest fenomen se va repeta la fiecare concert Phoenix din această perioadă. A doua zi are loc un concert susținut împreună cu câțiva prieteni.

Nicolae Covaci dorea organizarea mai multor concerte în țară, începând cu Paștele acelui an, drept pentru care a contactat câteva firme specializate din străinătate. Acestea i-au promis sprijinul până în ultima clipă, după care s-au retras.

Phoenix în concert la Paris, în 1990

Singura realizare notabilă din acest punct de vedere a aparținut mai vechiului baterist al formației, Costin Petrescu, care a reușit împreună cu Asociația Românilor din Paris să organizeze un concert în capitala Franței, în sala La Cigalle, pe 31 martie 1990. Acțiunea a reprezentat concertul reunirii, în formația întregită revenind Mircea Baniciu. Secția ritmică era asigurată atât de Ovidiu Lipan (baterie) cât și de Costin Petrescu (percuție), acesta din urmă aducând un set de vreo 35 de tobe diferite, clopote, și un gong chinezesc. La vioară a cântat de acum nelipsitul Mani Neumann. Concertul a avut drept scop adunarea de fonduri pentru România. Günther Reininger a declinat participarea sa la concert, datorită mai multor probleme pe care le avea la acea dată, dar a mărturisit ulterior că regretă. După acest eveniment, era proiectat un concert monumental, al revenirii în țară, de data aceasta la Timișoara, dar el nu a mai putut fi susținut din lipsă de organizatori.

În vara lui 1990 sunt realizate înregistrări în sala Hyde Park din Osnabrück, Germania, acestea fiind folosite la producerea unui nou material. Vocea lui Mircea Baniciu a fost înregistrată și adăugată ulterior, în „Studio N” din Köln, Germania, iar masterizarea a fost făcută în „Happy Valley Studios” din Osnabrück. Producător a fost Josef Kappl.

Înregistrările s-au făcut digital, cu echipament profesionist (3 magnetofoane cu 32 de canale fiecare, cu posibilitate de cuplare între ele; 3 mese de mixaj computerizat etc.), în acest mod fiind finisate 18 piese. Inițial se dorea editarea unui disc intitulat „Phoenix”, în colaborare cu o casă de discuri occidentală, iar albumul trebuia să apară în țară în perioada august – septembrie. Nereușind această variantă, în octombrie produsul a fost adus în România și propus Electrecordului spre editare, având ca termen de lansare decembrie 1990. Datorită faptului că oferta casei românești de discuri nu acoperea nici măcar pe jumătate costurile producției, negocierile au fost întrerupte, iar materialul a fost pus „la sertar”. Acesta a fost scos pe piață oficial mult mai târziu, în 1997, fiind intitulat „Aniversare 35”, deși o variantă piratată a acestuia apăruse cu circa doi ani înainte.

În același timp, Radio Timișoara Liberă, în cadrul serialului „Istoria muzicii rock”, a difuzat o serie de 5 emisiuni a câte o oră despre Phoenix (ciclu intitulat „Phoenix – istoria unui mit”), în care au fost prezentate o serie de piese inedite și au fost rememorate multe întâmplări din cadrul formației. Printre invitații realizatorului Petru Umanschi s-au aflat Bela Kamocsa și Sorin Barca. Nicu Covaci nu a putut fi prezent live, în acele zile purtând negocieri la București, cu Electrecordul, dar Umanschi îi luase un interviu înregistrat pe bandă, cu câteva zile înainte.

Tot în 1990 a fost vehiculată ideea înființării unor fan-cluburi Phoenix, în București și la Timișoara, locuri în care să se găsească informații la zi cu privire la activitatea formației, autografe, discuri, fotografii și înregistrări deosebite.

Pentru luna decembrie 1990 fusese proiectată o apariție televizată de trei ore, o retrospectivă la care să fie prezenți și foști membri ai formației. Nici acest eveniment nu a mai putut fi realizat.

La festivalul Rock ’91, susținut pe 1 și 2 iunie 1991, în Parcul Tineretului din București, organizatorul Dorian Ciubuc a invitat și formația Phoenix, la sugestia lui Iuliu Merca. Acest eveniment a reprezentat concertul de revenire a formației în țară. Din componența inițială lipsea basistul Josef Kappl, locul său fiind luat de Dietrich (Dixie) Krauser, fratele lui Erlend. Totodată, au fost cooptate și două foste membre ale formației Catena, anume Anca Vijan Graterol și Ortansa Păun. Succesul repurtat în timpul concertului (după organizatorul Dorian Ciubuc ar fi fost prezenți peste 60.000 – 70.000 de spectatori) l-a determinat pe liderul Nicolae Covaci să plănuiască din nou un turneu național al formației Phoenix.

Organizatorul turneului avea să fie Dan Chișu, cel care, în 1975, colaborase cu formația la relizarea spectacolului „Cantofabule – Însă eu…”. Acesta a adus aparatură și o instalație de sunet din Lituania, pentru a putea beneficia de un spectacol la standarde înalte. Totodată a realizat o publicitate pe scară largă a evenimentului.

Turneul s-a desfășurat în septembrie 1991, formația avându-l, de această dată, pe Josef Kappl la bas. Dan Chișu dorea să îl aducă și pe Günther Reininger, însă acesta „a fost imposibil de convins”. În conferința de presă susținută pe 15 septembrie la Athenée Palace s-a declarat că se așteaptă o medie de 10.000 de spectatori pe concert, precum și că primul concert, programat a fi susținut la Chișinău, a fost anulat din motive neelucidate. Totodată, s-au luat măsuri pentru înregistrarea video și audio a concertelor, în vederea unui eventual disc live ori a unui film al turneului. În 1990, Nicu Covaci scosese în Germania un single, intitulat „Ciocîrlia/Perestroika”, ce conținea mai vechile piese „The Lark” (1987) și „Mr. G’s Promises” (1988). Acest disc, realizat în 5.000 de exemplare, era destinat împărțirii către fani în cadrul acestor concerte, prin tragere la sorți. În cele din urmă, însă, a ajuns să fie vândut pe stradă, contra sumei de 100 lei.

În turneu au fost cuprinse mai multe orașe importante din țară: București (19 septembrie), Iași, Cluj (22 septembrie), Timișoara (24 septembrie) și Constanța (27 septembrie), în deschiderea concertelor cântând, timp de jumătate de oră Mircea Florian.

Pe parcursul concertelor, membrii formației au rămas plăcut impresionați de faptul că spectatorii, cei mai mulți tineri născuți după plecarea lor în Germania, le știau textele „silabă cu silabă”. Începutul concertului timișorean — După minirecitalul lui Mircea Florian — l-au făcut dubașii din Brănești. Potrivit liderului formației, scenele impresionante nu au lipsit:

Un interviu luat lui Nicu Covaci în toamna anului 1991, și difuzat la Radio Constanța (ulterior publicat în cotidianul „Telegraf”) a relevat multe lucruri inedite despre formație. În acest an apare primul fan-club Phoenix, anume în București, sub coordonarea lui Florian Pittiș.

Tot în 1991, casa de discuri „Electrecord” a scos un disc, intitulat „Remember Phoenix” (titlul de pe eticheta discului diferă: „Negru Vodă”), ce cuprindea mai multe piese ale formației de pe discurile din 1968, 1969, 1972 și 1973. Acest disc a fost editat și pe casetă audio. În aceeași perioadă apar casetele-compilații „Phoenix (1)” și „Phoenix (2)”.

La începutul anului 1992, ulterior terminării turneului național, Nicu Covaci împreună cu Dan Chișu au pus bazele următorului proiect al formației: noul album „SymPhoenix/Timișoara”. Acesta urma să fie realizat la un nivel superior celor anterioare, prin cooptarea unui grup simfonic (Orchestra Filarmonicii din București) și a două grupuri vocale („Song” și „Grupul de «popi»”). Dan Chișu a reușit să îi aducă la București și să îi cazeze acolo, „într-o perioadă cumplită de iarnă”, pe Mani Neuman — care va fi și dirijorul orchestrei —, pe noul basist Volker Vaessen, pe chitaristul Ulli Brandt și pe inginerul de sunet Klaus J. Eisner.

Costurile au fost, potrivit producătorului Dan Chișu, imense, s-a plătit masterizarea, iar publicitatea a avut alocată, pentru prima dată în România, suma de 10.000$. Nicolae Covaci s-a declarat foarte mulțumit de rezultat: „piesele înregistrate sunt așa cum mi le-am dorit eu să fie inițial. […] Această producție este prima de care pot spune că sunt mulțumit”. Noul material a fost promovat, în avanpremieră, la Festivalul de muzică ușoară de la Mamaia, în vara anului 1992. Deși s-au oferit să participe gratuit, cu orchestră și cor, și la Festivalul „Cerbul de Aur” (reluat după o pauză de 21 de ani), au fost refuzați. Albumul a fost lansat la Timișoara pe 20 decembrie 1992 aducând o noutate: primul compact disc cu Phoenix, pe lângă varianta pe (dublu) disc și cea pe casetă audio. Totodată, a fost pregătită o ediție de lux a discurilor (cca. 1.000 bucăți), ce beneficia de o grafică deosebită, precum și de o fotografie cu membrii Phoenix și autografele acestora. Totuși, în momentul lansării CD-urile nu fuseseră terminate. Aveau să apară pe piață abia în 1993. Acest nou produs a fost promovat și printr-o serie de concerte, desfășurate în luna decembrie a acelui an. Orașele cuprinse au fost: București (15), Craiova (18), Timișoara (20), Brașov (23), Ploiești (25), Brăila (26) și Constanța (29). Deoarece au existat niște diferende de ordin material, Nicu Covaci a renunțat la serviciile lui Mircea Baniciu. Ca solist vocal a evoluat Dragoș Bădoi (ex Direcția 5), împreună cu invitatul special Tony Putrino (cel care a câștigat premiul de popularitate la ediția din acel an a festivalului din Brașov).

Casa de discuri „Electrecord” a profitat de publicitatea iscată de noul album și a reeditat, în același timp, LP-urile din anii 70. Oferindu-le pe piață la un preț mult inferior (de exemplu 26 lei „Mugur de Fluier” față de 1.000 lei „Symphoenix/Timișoara”), a reușit să vândă peste 100.000 de unități. Ca o ironie, „Electrecord” a înmânat discul de aur chiar lui Dan Chișu, reprezentantul formației Phoenix.

În 1992 formația a fost invitată să susțină un concert la Sevilla și a efectuat un turneu în S.U.A. și Canada. Tot din 1992 datează și un concert inedit, susținut pe unul din holurile Politehnicii din București. Au participat Nicu Covaci, Mircea Baniciu, Mani Neumann, Ovidiu Lipan (?) și Volker Vaessen.

La sfârșitul lui 1992 a luat ființă și cel de-al doilea fan-club Phoenix, de data acesta la Timișoara, sub coordonarea Fundației Independente pentru Tineret Timiș. Printre facilitățile oferite membrilor se numărau: intrarea gratuită la concert, accesul cu prioritate la albumele și materialele promoționale ale formației. În momentul inițierii se dorea organizarea unor serate muzicale săptămânale, precum și invitarea unor foști membri Phoenix să povestească despre formație.

Pentru anul 1993 s-au conturat trei evenimente: apariția monografiei formației, intitulată „Adevărata istorie a formației Phoenix”, realizarea unui film documentar pe baza acesteia și punerea în scenă a operei-rock „Empire of Vampires”, cu versuri în românește compuse de Șerban Foarță. Totodată, Nicu Covaci dorea să înființeze o mică editură și o casă de discuri. Nici unul dintre aceste proiecte nu a fost finalizat în acel an. Formația cânta în continuare cu Volker Vaessen la chitară bas și Dragoș Bădoi ca solist vocal.

Tot în 1993 „Electrecord” a lansat compilația „Evergreens” — pe CD și casetă audio —, devansând compact discul „Symphoenix/Timișoara”, a cărui apariție pe piață întârzia. Inițial se dorise o reeditare a „Ciclului anotimpurilor” pe suport modern. Datorită faptului că nu a fost consultat asupra formei finale, precum și selecția defectuoasă prezentă pe compilație l-au nemulțumit profund pe liderul Nicolae Covaci. Practic CD-ul începea cu trei piese de pe EP-urile formației, continua cu întreg albumul „Cei ce ne-au dat nume” și se sfârșea cu o selecție de pe „Mugur de fluier”.

În același an, casa de discuri „Fanny” din Belgia a scos o copie pirat a albumului Cantafabule, tot pe CD, supranumită „Cant of a Bule”. Însă sunetul și transpunerea de pe discul de vinil erau sub standarde.

Anul 1994 a adus cu sine plecarea vocalistului Dragoș Bădoi din formație. Nicolae Covaci a considerat că stilul acestuia de a cânta este „bun, dar ușurel”, neconcordând cu linia haiducească a formației.

Între realizări sunt de menționat două concerte la București și la Timișoara în formula anilor ’60 (Nicu Covaci, Moni Bordeianu, Bela Kamocsa, Pilu Ștefanovici), prilejuite de apariția monografiei „Phoenix, însă eu…”. De menționat este faptul că drumul muzicienilor de la București la Timișoara a fost deschis de către mașinile de poliție, toate zborurile fiind suspendate din cauza vremii. Cartea amintită, scrisă de Nicu Covaci, surprinde activitatea formației din perioada 1962 – 1977 într-o manieră ușor romanțată. Volumul al doilea, dedicat perioadei ulterioare și intitulat „Phoenix, dar eu…”, era programat să apară în primăvara lui 1995, însă din anumite motive Nicu Covaci nu l-a mai scris atunci.

„Phoenix, însă eu…” a fost apreciată de Uniunea Scriitorilor ca una dintre puținele mărturii autentice de la jumatătea anilor ’90 despre viața tineretului în România anilor ’60-’70.

Tot acum este reluat proiectul „Empire of Vampires” — „Împăratul Vampirilor”, de data aceasta renunțându-se la ideea de stage performance. Cu scenariul și piesele finalizate, se încerca găsirea unui producător dispus să finanțeze un film artistic. În acest sens a fost făcută o sesiune de înregistrări; piesa „I need a friend”, ca soundtrack principal al filmului, urma să apară și pe un album viitor. Dorința liderului Phoenix era ca pelicula să fie regizată la Hollywood, iar în ea să joace actori celebri.

Paralel cu aceste activități, Nicu Covaci a realizat un proiect solo, înregistând piesa „Neverending Fight”. Ea a beneficiat de un videoclip produs de Antena 1.

În 1995 apare un alt material pirat: este vorba despre „Pasărea Rock”, ce cuprinde o parte din piesele înregistrate în 1990 și cele două prelucrări de pe single-ul „Ballade For You/The Lark”. Nicolae Covaci a reacționat prompt, dând în judecată casa respectivă de discuri.

În 1996 este reeditat albumul „Cantofabule”, de data aceasta cu denumirea corectă: „Cantafabule”. Diferă însă coperta (creație a lui Nicu Covaci, menită să o evoce pe cea inițială a lui Valeriu Sepi, cenzurată în 1975) și ultima piesă, „Phoenix”, care nu se mai termină cu acel solo de pian electric ci reia imnul „Fie să renască” enunțat la finalul primei compoziții de pe album. În urma unui scurt turneu prin țară formaia susține și un concert extraordinar la Sala Radio, pe 21 decembrie, în formula N. Covaci, J. Kappl., M. Neumann, D. Marcinkiewicz și O. Lipan, la care s-a adăugat orchestra radiodifuziunii și un cor mixt. Este prezentată pentru prima dată publicului român piesa „(The tale of) Baba Novak”, cu textul original în limba engleză. Nicu Covaci compune piesa „Ceata” pentru a susține campania electorală a Convenției Democrate Române aceasta rămânând singura oară când s-a apropiat de politică.

În 1997 au fost lansate pe piață înregistrările din 1990, sub forma albumului „Aniversare 35”. Acest eveniment a prilejuit reunirea formației pentru a susține câteva concerte în București și Timișoara. Pe 9 august este înființat clubul „Phoenix” din Constanța.

Tot în acest an apare albumul „Phoenix dance explosion” al formației Proiect K1, ce conține compoziții Phoenix interpretate într-o manieră techno-dance. Cea mai de succes prelucrare s-a dovedit a fi piesa „Fată Verde” (realizată după „Ochii negri, ochi de țigan”).

În 1998 este lansat albumul de restituiri „Vremuri, anii 60…”. Acesta cuprindea, în afară de cele 6 piese românești de pe primele EP-uri ale formației, încă șapte melodii din aceeași perioadă, înregistrate la Radioteleviziunea Română sau în particular, cu aparate artizanale. Albumele lansate în 1997 și 1998 sunt promovate printr-o serie de concerte în vara lui 1998.
 
Tot în 1998, după o pregătire de jumătate de an, a fost pus în scenă spectacolul Cantafabule (supranumit remix). Acesta consta din piesele reorchestrate ale vechiului album din 1975, alături de altele noi sau de pe alte albume („Păpăruga”) și de o serie de interludii. Partea muzicală era dublată de proiecții de film și balet pe scenă. Spectacolul a fost susținut în șase mari orașe din țară. După terminarea spectacolului, Ionuț Contraș se alătură formației pe post de manager (din 2004), iar mai apoi pe post de percuționist (din 2005).
 
Anul 1999 aduce cu sine reeditarea pe CD a albumelor „Cei ce ne-au dat nume” și „Mugur de fluier”. În mai apare compilația „Club A – The Best Of”, pe care este prezentă și formația Phoenix, cu piesa „Mica Țiganiadă”. În acest an, componența formației se schimbă. Dintre vechii membri mai rămân doar Nicu Covaci și Mani Neumann, alături de care vor cânta Tavi Colen și Alin Oprea din formația Talisman, Lucian Cioargă (ex-Taxi) la tobe și mai târziu Volker Vaessen la chitară bas și Dzidek Marcinkiewicz la clape. Este lansat un maxi-single cu trei piese, intitulat „Ora-Hora”, pe care inițial fusese programată să apară și melodia „Baba Novak”. Acest material, precum și un turneu prefațau albumul ce avea să apară peste un an.

Așadar, în 2000 este scos albumul „În umbra marelui urs” (ortografiere greșită care avea să fie corectată abia în 2003, la reeditare: „În umbra marelui U.R.S.S.”), fără lansare însă. Urmează o serie de concerte, atât în țară cât și în străinătate, la care a fost dăruit, o dată cu biletul, și câte un exemplar reeditat al maxi-single-ului „Ora-Hora”. Din cauza unor dificultăți ivite pe parcurs, turneul din România a fost întrerupt la jumătate. În Germania s-a pus în vânzare și o casetă video, cuprinzând scene din concert și purtând același nume: Ora-Hora. De asemenea, este finalizată și o variantă în limba engleză a albumului, intitulată „In the Shadow of the Big Bear” având ca solist vocal pe Malcom J. Lewis (fostul basist al trupei „Black Sabbath”). Cu toate acestea, nu au beneficiat de promovare din partea casei de discuri, drept pentru care au reziliat mai târziu contractul.

După 2000

În 2001 formația se reunește în componența anilor ’70 (împreună cu Mani Neumann) și susține un concert privat în decembrie la Opera din București. La chitară bas va cânta pentru moment Eugen Tegu. Piesa „În umbra marelui U.R.S.S.” apare pe compilația „Rockada”, editată de revista „Fan hits & posters”.

În 2002 este susținut un al doilea concert la Operă, de data aceasta pentru publicul larg. La chitară bas revine Ioji Kappl. În vară, Phoenix participă la festivalul de la Mamaia cu spectacolul intitulat „A fost odată în România”, invitații surpriză fiind Moni Bordeianu și Gheorghe Zamfir. După acest eveniment, în octombrie, are loc un nou concert privat la Operă, dedicat celor care au sprijinit formația de-a lungul timpului, primul dintre cele două dedicate aniversării a 40 de ani de activitate muzicală a formației. Concertul aniversar, „Phoenix – 40 ani de succes” reunea o mulțime de invitați surpriză: vechi membri ai formației (Moni Bordeianu, Kamocsa Bela, Pilu Ștefanovici – care nu va putea ajunge însă, Liviu Butoi, Valeriu Sepi, Costin Petrescu, Dzidek Marcinkiewicz, Volker Vaessen, Lucian Cioargă, Eugen Tegu, Alin Oprea, Tavi Colen, Ulli Brand) și invitați speciali (Gheorghe Zamfir, Malcom J. Lewis, Jools Cooper, Sistem, Da Capo și SymPhoenix Orchestra). Acest concert a fost organizat cu sprijin din partea Guvernului României. În seara zilei de 11 octombrie 2002, timp de 5 ore, a fost susținut cel de-al doilea concert, la Sala Polivalentă, pentru publicul larg. Într-un interviu din 2002 Nicolae Covaci declara că, dacă ar fi fost lipsit de ajutor în organizarea concertului aniversar, ar fi intenționat să pună capăt activității formației Phoenix.
 
Tot în 2002, realizatorul TV Doru Ionescu produce primele două părți ale „Integralei Phoenix 40”, prilejuite atât de momentul jubiliar cât și de recentele descoperiri în arhiva Televiziunii Române. Episodul I („Vremuri”, difuzat pe 29 iulie) surprinde perioada beat a formației (1962 – 1970), prezentând primele filmări și videoclipuri realizate între 1968 și 1969. Cei intervievați au fost Nicu Covaci, Bela Kamocsa, Mircea Baniciu, Petru Umanschi, Aurel Gherghel, Octavian și Florin Silviu Ursulescu, Florian Pittiș, Paul Grigoriu, George Stanca, Camil Petrescu jr. și Doru Tufiș. Al doilea episod („Cei ce ne-au dat nume”, difuzat pe 12 august) trece în revistă perioada anilor 70, cu filmările de la televiziune. Au fost intervievați: Nicu Covaci, Mircea Baniciu, Costin Petrescu, Ovidiu Lipan-Țăndărică, textierul Șerban Foarță, ziariștii Petru Umanschi, Octavian și Florin Silviu Ursulescu, George Stanca și Daniela Caraman-Fotea, actorul – colaborator Florian Pittiș, cercetătorul Andrei Oișteanu, operatorul și DJ-ul Adrian Valentir.

Tot în 2002 casa de discuri EMI Electrola scoate pe piață un disc-pirat intitulat „Music Heritage”. Acesta cuprinde piese de pe CD-urile Vremuri, anii 60… (1998) și Mugur de fluier (1999).

În 2003 este reeditat albumul „În umbra marelui U.R.S.S.”, de data aceasta la „Electrecord”, având adăugată o nouă piesă („Ceata I”). De Paști este susținut un concert de 3 ore împreună cu formația Humble Pie. În acest an apar următoarele două episoade din „Integrala Phoenix 40”. Al treilea („Fie să renască”, difuzat pe 28 ianuarie) surprinde perioada anilor 80 și aduce elemente inedite: interviuri în premieră cu Ioji Kappl, Moni Bordeianu, Valeriu Sepi și Paul Șuvăgău (luate în dimineața concertului aniversar din 11 octombrie 2002), primele interviuri din ’90 cu Nicu Covaci, Mircea Baniciu și Moni Bordeianu, luate la București și Osnabruck, noi imagini din anii ’70 (filmate de Ioan Cărmăzan), muzică și fotografii din anii ’80 (inclusiv Nicu Covaci cântând acasă la Mircea Florian în toamna lui 1989), primul concert Phoenix în Romania (la festivalul Rock ’91), prima lor reunire de la Paris (în primavara lui 1990), și recitalul de la Festivalul de la Mamaia, ediția 1992. Toate acestea sunt completate de interviuri luate în 2000 lui Nicolae Covaci și lui Ovidiu Lipan. Episodul al patrulea („Phoenix, însă… Nicolae Covaci”, difuzat pe 12 octombrie) este centrat pe perioada anilor 90. Pe lângă filmări private sau din arhiva TVR și interviurile cu membrii formației, în emisiune se mai destăinuie și Dan Chișu (scenograf al ultimelor puneri în scenă ale Cantafabulelor în anii ’70 și artizanul proiectelor Phoenix în primii ani ’90), Dorian Ciubuc, cel care i-a adus pentru prima dată în România în anii ’90, după mai multe încercări nereușite ale altora, Anca Vijan Graterol (membră în formație, atât în Germania cât și la începutul anilor ’90).

Pe data de 4 aprilie 2003, cu prilejul celor 40 de ani de activitate, Nicolae Covaci primește de la Eugen Simion, președintele Academiei Române, diploma „Distincția culturală”. Florian Pittiș a menționat în repetate rânduri faptul că l-a propus pe Nicu Covaci pentru a fi ales membru al Academiei.

În 2004 este cooptat în formație Cristi Gram (ex-Talisman), împreună cu care formația reunită începe lucrul la un nou album. Este efectuat un turneu în Canada, prilej cu care formația scoate o compilație intitulată „Empire of Vampires”, într-un număr limitat de exemplare. Aceasta conține piese de pe albumele SymPhoenix/Timișoara (1992), Aniversare 35 (1997), Vremuri, anii 60… (1998), și În umbra marelui U.R.S.S. (2003). Pe 9 octombrie este difuzat episodul al cincelea al „Intergralei Phoenix”, prilejuit de întâlnirea underground organizată în Club A din București, pe data de 2 octombrie 2002. Este trecută în revistă toată istoria formației și sunt intervievați Nicu Covaci, Mircea Baniciu, Ioji Kappl, Moni Bordeianu, Dorel Vintilă Zaharia, Ovidiu Lipan Țăndărică, Costin Petrescu, Mani Neumann, Corneliu „Schwartz” Calboreanu, Octavian și Florin Silviu Ursulescu, Aurel Gherghel și Dan Chișu. Ca element inedit, sunt prezentate câteva fragmente audio dintr-o emisiune de la Radio Europa Liberă (datate 1970) în care Cornel Chiriac discută cu Moni Bordeianu despre cenzura unor piese Phoenix din anii ’60.

În 2005 formația organizează un turneu în SUA, prilej cu care va edita o compilație special pentru fanii de acolo, intitulată „Go West”. Pe aceasta vor apărea piese ale formației cântate doar în limba engleză, între care două în premieră, ce aveau să apară pe albumul lansat în toamna aceluiași an. În țară formația susține un concert la Sala Palatului (pe 22 mai) pentru ajutorarea sinistraților din Timiș care fuseseră afectați de inundații.

Pe 21 octombrie 2005 Phoenix lansează albumul „Baba Novak” printr-un concert la Sala Palatului. Acest concert va fi înregistrat și lansat un an mai târziu pe DVD: „Live at Sala Palatului”, cu prilejul turneului de promovare al noului album. Piesele „Zori de zi” și „Mila 2 de lângă 3” au beneficiat de videoclipuri regizate de Tudor Gramescu.

În 2006 se desfășoară turneul de promovare al albumului „Baba Novak”, susținut în perioada 11 – 25 octombrie în 10 orașe din România (Constanța, Brăila, Brașov, Pitești, Craiova, Arad, Cluj-Napoca, Bistrița, Iași și București). Fiecare spectator a primit, pe lângă biletul de intrare, și un video-CD conținând videoclipurile „Zori de zi”, „Mila 2 de lângă 3” precum și 2 piese din concertul de lansare al albumului („Andrii Popa” și „Baba Novak”). Filmările TVR prilejuite de acest turneu au constituit materialul pentru un documentar difuzat în două părți pe 1 decembrie 2006. Pe 27 noiembrie, „Jurnalul Național” scoate o ediție de colecție dedicată formației Phoenix.

În februarie 2007, poetul și regizorul de teatru Victor Cârcu lansează la o editură din Germania textul operei-rock Meșterul Manole, ilustrat cu schițele originale ale lui Valeriu Sepi. La începutul toamnei Mircea Baniciu părăsește formația din motive personale, fiind înlocuit cu Bogdan Bradu. Acesta din urmă mai cântase alături de formație și la începutul anilor 2000, în lipsa lui Baniciu.

Pe data de 12 noiembrie 2007, Nicu Covaci, Florin Bordeianu, Josef Kappl, Manfred Neumann, Bogdan Bradu, Ionuț Contraș și Cristi Gram au fost decorați de către președintele Traian Băsescu cu Meritul cultural în grad de cavaler, în vreme ce Ovidiu Lipan Țăndărică, având deja această distincție, a fost înaintat la gradul de ofițer[48].

Pe data de 19 noiembrie 2007 Phoenix a susținut la sala mare a Teatrului Național din București concertul aniversar „Phoenix & Friends 45 ani”. Acesta a fost, potrivit unui proiect mai vechi, „unplugged” (acustic) și i-a avut ca invitați, pe Johnny Răducanu, Gheorghe Zamfir, Dumitru Fărcaș, Moni Bordeianu, Marius Mihalache, Stelu Encahe, Ludovic Orban, Cvartetul Passion și Tavi Colen. În paralel, Nicu Covaci a realizat o expoziție cu lucrări de artă ale sale în foaierul teatrului. Cu o parte din banii strânși în urma acestui eveniment va fi constituită o „bursă Phoenix” acordată unei persoane meritoase pentru a studia la Institutul S.A.E. din Köln și a deveni inginer de sunet cu atestare la nivel european. A fost anunțată organizarea unui festival cu tematică celtică, precum și lansarea în primăvara anului 2007 a unui nou album legat de mai vechiul proiect „Antemiorița”. Realizatorii tv Doru Ionescu și Raluca Tamaș intenționează realizarea episodului 6 din „Integrala Phoenix”, cu prilejul anversării celor 45 de ani de activitate (intitulat „Apocalipsa după Phoenix – Baba Novak”).

Sigla formației

Sigla formației reprezintă o pasăre Phoenix stilizată, de culoare roșie, și a fost creată de către Nicolae Covaci. Primele apariții ale acesteia datează din 1994. Ulterior aspectul siglei a variat în mică măsură, cele mai frecvente modele fiind:

  • pasărea având înscris în conturul ei numele „Phoenix”
  • pasărea cu numele „Phoenix” înscris sub ea
  • pasărea având înscris în conturul ei numele „Phoenix” și dedesubt „Transsylvania”
  • având înscris în conturul ei numele „Transsylvania” și dedesubt „Phoenix”

Cea din urmă variantă este preferată în mod curent, regăsindu-se pe producțiile din 2005 încoace. Aceeași siglă este utilizată și de către casa de discuri „Phoenix Records”.

sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Phoenix_(forma%C8%9Bie)